„Din primăvara anul 2011, am început merg la biserică în zilele de duminici și sărbători, să particip la Sfânta Liturghie de la Catedrala Sfântul Spiridon-Nou, acolo unde se află moaștele Sfântului Spiridon. Pe atunci nu știam nimic despre viața sau despre minunile savârșite de Sfântul Spiridon. Pur și simplu, am mers la această biserică pentru că era biserica la care mergea soțul meu înainte de a ne fi unit destinele. Noi ne-am cunoscut în acel an, 2011, și în 2012 ne-am și cununat la această biserică și chiar mai mult, ne-am luat și preot duhovnic tot de aici. În anul 2012, tatăl meu, care pe atunci avea vârsta de 80 de ani, a făcut un infarct. Salvarea l-a dus la spital, unde doctorul ne-a spus că infarctul este destul de urât în sensul că vasele de sânge care trebuie reparate necesită două stenturi, însă ele sunt poziționate foarte prost având dimensiuni care nu se potrivesc cu nici un diametru de stent și că dânsul nu poate să facă această operație. După mai multe ore de investigații și consultări cu alți colegi, domnul doctor mi-a spus că ar fi două soluții: ori încercăm să ajungem la Viena, unde ne recomandă o clinică care are aparatură adecvată acestui tip de intervenție, ori trebuie transferat la Timișoara, unde există un coleg doctor de-al dânsului care a realizat acest tip de operație, întrucât trebuia o operație mai amplă, pe cord deschis. Numai că în ambele situații există problema transportului. Pacientul are un risc major de a nu ajunge viu la destinație, dată fiind starea lui și mai ales luând în seamă influența dezastruoasă pe care o are presiunea atmosferică în cazul zborului cu avionul.
Eu nici nu realizasem cât îmi iubesc tatăl până în acel moment de cumpănă. Pentru mine tata exista, era dintotdeauna și atât. O stare de disperare și frica de a-l pierde m-au făcut să alerg în seara zilei cu pricina la racla Sfântului Spiridon, cu speranța într-o minune care să rezolve situația cât mai bine. Nu mă rugasem niciodată la moaștele sfântului, doar le sărutam atunci când mă duceam la biserică și atât. Am început să mă rog cu cuvintele mele, să-l rog să îl facă bine pe tata ca să își vadă nepoțica din Canada, să fie sănătos, dar aveam un sentiment că rugămințile mele nu sunt primite. Atunci am realizat că nu sunt sinceră, că de fapt eu vroiam să mai trăiască pentru că nu eram eu pregătită să îl pierd. Și am început să-i spun sfântului acest lucru ca și cum aș fi vorbit cu un om din fața mea, cu o sinceritate absolută. I-am spus că mă voi ruga în locul tatălui, întrucât știam că el nu se roagă. Atunci am simțit că se deschide ceva în inima mea, am început să plâng și să-l rog să îmi ofere un dar, să-l vindece pe tata. Și nu m-am oprit până când nu am simțit cumva că va fi bine. Spun cumva pentru că nu am cum să explic simțirile astea. Sunt așa de fine și de rarefiate, încât nu poți băga mâna în foc că au existat. A doua zi m-am dus la spital și i-am spus doctorului că ne-am decis, riscăm și să fie operat acolo, de dânsul sau în orice spital din București pe care ni-l recomandă, semnăm orice hârtie dacă e necesar. Domnul doctor a zis că se mai consultă cu colegii și că îmi va spune dacă se poate face ceva. Nu au trecut nici două ore și doctorul mă cauta la salon și îmi spune următoarele: ce chestie ciudată, colegul, doctorul din Timișoara de care v-am vorbit, tocmai a ajuns aici în spital, într-o vizită neanunțată, i-am spus de tatăl dumneavoastră și e gata să intre în operație împreună cu mine. Pe scurt, în alte două ore tata era operat cu succes și așa cum mi-a spus domnul doctor, operația a decurs incredibil de bine, nu ne venea să credem cum stenturile se potriveau perfect pe circumferința vaselor. O să vă arătam filmarea din timpul operației. Ce noroc pentru tatăl dumneavoastră că a venit colegul din Timișoara, extraordinară rezolvare!
Recunosc că eu chiar m-am speriat un pic de entuziasmul cu care îmi povestea doctorul, gândind că doar un începător poate să fie așa de mulțumit de reușită. Dar nu era așa. Atunci am realizat că de fapt a fost o minune. De atunci am văzut cu alți ochi sfintele moaște ale Sfântului Spiridon și tot de atunci mă apropii cu cutremur și cu mai multă evlavie de orice sfinte moaște. Tot de atunci am speranța că nu suntem lăsați singuri în momentele de cumpănă. Pentru mine a devenit o certitudine că Dumnezeu a lăsat această urmă pământeană și anume, moaștele sfinților, pentru a ne ajuta pe noi, după voia Lui. Trebuie doar să îndrăznim să credem și să cerem. În 2015 am ajuns și în insula Corfu, Grecia, unde se află Sfântul Spiridon. Iarăși nu pot să descriu simțirile avute în fața raclei cu sfintele moaște, nu s-au inventat cuvinte încă să cuprindă trăirea. Acum suntem în 2017, tata e sănătos tun, are 85 de ani și sperăm să fie sănătos și voios în continuare”.
(Narcisa, București)